Fara sa planific ceva in prealabil, acum cateva zile am luat o mini-vacanta si am deschis sezonul de iesiri cu cortul pe anul acesta. Nu poti sa iti dai seama cat de salbatica este natura si cat de curat este aerul padurii decat daca stai in mijlocul ei si privesti, respiri, simti, oftezi si te decontectezi…
Chiar daca incerci sa meditezi cu gandul la asta sau rasfoiesti niste poze mai vechi – senzatia adevarata o traiesti doar atunci cand esti prezent acolo si apoi iar uiti lucrul acesta pana cand ajungi din nou sa traiesti sentimentul pe viu.

Un sentiment aparte imi trezeste explorarea unei pesteri. Nu am ocazia sa o fac foarte des insa de fiecare data cand se intampla reprezinta o experienta deosebita pentru mine care genereaza sentimente contradictorii, pozitive in mare parte.
De ce? Pentru ca inseamna adrenalina, nesiguranta si totodata incredere in mine, team building, admiratie si….miros de iarba.

Nu stii daca te cateri sau cobori, daca te tarasti in noroi sau apa sau daca mergi pe uscat; nu stii ce urmeaza sa descoperi si ce presupune ca sa mergi mai departe sau daca poti sa o faci. Si de multe ori nu forta fizica este cea care isi spune cuvantul ci felul in care gandesti.
Inseamna sa creezi o legatura cu cel de langa tine la care poate nici nu visai si sa te bazezi pe asta; inseamna sa faci mereu echipa cu cel de langa tine.
Si chiar daca te simti coplesit, incerci sa mai salvezi putina energie pentru a contempla natura din jurul tau si pentru a simti acea liniste desavarsita si intuneric atotcuprinzator pe care nu le intalnesti nicaieri altundeva.
Si in final, cand vezi luminita de la iesire si te simti usurat, sa simti mirosul de iarba care iti inteapa narile … niciodata iarba nu a avut o astfel de aroma ca dupa iesirea din intunericul pesterii.

Categories: Blogul meu